Despre MUNCA

"Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei însisi.
Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem
o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru muncă, a găsi o bucurie
într-un efort care nu duce decît la realizări
irelevante, a concepe că te poti realiza numai printr-o muncă obiectivă si
neîncetată, iată ceea ce este revoltător si ininteligibil.

Munca sustinută si neîncetată tampeste, trivializează si impersonalizează.
Ea deplasează centrul de preocupare si interes
din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de
obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de
destinul său personal, de educatia lui lăuntrică, de intensitatea unor
fosforescente interne si de realizarea unei prezente
iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o
activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de
exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic că în
lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară.
De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare
om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de
viată care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinte
de imbecilizare prin muncă.

Să muncesti pentru ca să trăiesti, iată o fatalitate care la om e mai
dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este
atat de organică, încat el n-o separă de existenta sa proprie, pe cînd omul
îsi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă
fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se
manifestă una din tendintele lui de a iubi răul, cînd acesta
este fatal si frecvent. Si în muncă omul a uitat de el însusi.

Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simplă si dulce, ci la o exteriorizare
vecină cu imbecilitatea.

Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a
fi mai putin sălbatic. In loc ca omul să tindă la o
prezentă strălucitoare în lume, la o existentă solară si sclipitoare, în
loc să trăiască pentru el însusi - nu în sens de
egoism, ci de crestere interioară -, a ajuns un rob păcătos si impotent al
realitătii din afară."

Emil Cioran